Foametea ucraineană (1932-1933), cunoscută și ca Holodomor (în limba ucraineană: Голодомор), a fost una dintre cele mai grave catastrofe naționale ale ucrainenilor din istoria modernă, cu un număr de morți estimat la 10 milioane [1]. În timp ce foametea din Ucraina a fost parte a unei foamete care a afectat și alte regiuni ale Uniunii Sovietice, prin Holodomor se înțeleg strict evenimentele care au afectat teritoriile locuite de etnicii ucraineni.

Cercetătorii sunt de acord că foametea a fost cauzată mai degrabă de politica agricolă a guvernului sovietic și a lui Stalin decât din cauze naturale, iar Holodomorul este denumit și „genocidul ucrainean”,[2][3][4][5] ceea ce ar implica faptul că Holodomorul a fost pus la cale de guvern, cu scopul distrugerii națiunii ucrainene ca factor politic și entitate socială.[6] Istoricii încă mai discută dacă politicile care au dus la Holodomor cad sau nu sub incidența prevederilor Convenției asupra genocidului, iar mai multe țări au recunoscut între timp Holodomorul ca genocid. La 28 noiembrie 2006, parlamentul Ucrainei a aprobat o rezoluție care afirmă că foametea forțată din perioada sovietică a fost un act de genocid împotriva poporului ucrainean.[7]


Cauzele Holodomorului, deși complexe, pot fi înțelese prin studierea contextului mai larg al revoluției sociale de sus în jos care a avut loc în Uniunea Sovietică în acele vremuri.

În deceniul al treilea al secolului trecut, când Uniunea Sovietică avea nevoie să câștige simpatia populației noului stat comunist, a fost introdusă o politică de promovare a reprezentanților națiunilor titulare ale republicilor sovietice, ca și a minorităților naționale, în funcții de conducere la toate nivelurile administrației sau vieții publice. (Vedeți și: Korenizația). Pe teritoriul Ucrainei, ca și în zonele locuite de ucraineni din alte republici, ucrainizarea a devenit parte a mai largii politici de korenizație. În aceste condiții, ucrainenii din URSS s-au bucurat de un deceniu de renaștere a culturii naționale, ceea ce a dus la creșterea conștiinței naționale și la dezvoltarea rapidă a unei elite culturale și sociale naționale. După numai un deceniu, acest proces a devenit alarmant pentru regimul sovietic, care considera că ucrainenii vor deveni mai loiali propriei națiuni decât ideologiei comuniste sau statului sovietic.[9] La începutul deceniului al patrulea, politicile ucrainizatoare au fost oprite brusc și au fost înlocuite cu o politică rapidă de rusificare, ceea ce a produs numeroase probleme sociale, culturale și politice în teritoriile populate de ucraineni.

În același timp, a fost introdusă politica de colectivizare a agriculturii, iar la începutul anului 1932, 69% din gospodăriile ucrainene erau deja în colhozuri.[10] Deși în alte regiuni ale Uniunii Sovietice colectivizarea atinsese proporții mult mai mari—în regiunea cursului inferior al Volgii, proporția gospodăriilor colectivizate atingea 83%[11]—agricultura ucraineană a fost cea mai puternic afectată ca urmare a acestui proces. Campania de colectivizare s-a dovedit foarte nepopulară în rândul țăranilor ucraineni. În perioada în care colectivizarea mai era un proces voluntar, foarte puțini țărani se înscriseseră în colhozuri. Din acest motiv, regimul sovietic a început să supună țărănimea unor presiuni tot mai mari pentru acceptarea colectivizării agriculturii. În perioada 1929 – 1930, zeci de mii de activiști ai Partidului Comunist au fost trimiși în zonele rurale din Ucraina pentru a asigura accelerarea procesului de colectivizare.
Fotografia cu o fată flămândă de la Harkov este una dintre cele mai cunoscute fotografii ale Holodomor (de Alexander Wienerberger).

Așa numiții "douăzeci și cinci miiști" (muncitori industriali și cei mai devotați bolșevici) au fost trimiși să ajute la conducerea fermelor colective. În plus, acești activiști trebuiau să zdrobească rezistență pasivă și nou apăruta rezistență activă la colectivizare prin așa-numita politică de "deculacizare", (arestarea culacilor, despre care se afirma că s-ar fi opus regimului, ar fi exploatat munca țăranilor săraci și ar fi dosit grânele) prin transferarea forțată a familiilor de culaci în Urali și Asia Centrală, unde erau forțați să muncească în alte sectoare ale economiei, perecum exploatarea parchetelor forestiere.[12] Practic, eticheta de culac a fost aplicată oricărui individ care se opunea procesului de colectivizare, indiferent de avere. Documentele arată că în jur de 300.000 de țărani din populația de aproximativ 30.000.000 de ucraineni au căzut victime acestei politici în anii 1930-1931, iar ucrainenii au reprezentat 15% din totalul de 1,8 milioane de culaci colonizați cu forța pe cuprinsul întregii Uniuni Sovietice.[13]

Colectivizarea a avut efecte negative în toate zonele în care a fost aplicată, dar dat fiind faptul că Ucraina era cea mai productivă zonă agricolă a Uniunii Sovietice (peste 50% din grâul produs în Imperiul Rus provenea din Ucraina la începutul secolului al XX-lea), noua politică a avut efecte dramatice aici. În vreme ce cantitățile de cereale recoltate au scăzut, cotele datorate statului au rămas constante. Pentru anul agricol 1931-1932 se planificase colectarea a 29,5 milioane de tone de cereale dintr-un total de 90,7 milioane de tone producție programată. Ca urmare a politicii duse de sovieți în domeniul agricol, recolta din Ucraina a fost de numai 55-60 de milioane de tone. Statul a reușit să recolteze aproximativ 18,5 milioane de tone de cereale.[14] Dacă în anii 1930 și 1931 se colectaseră cam 22,8 milioane de tone cereale în fiecare an, scăderea la numai 18,5 milioane de tone în 1932 a reprezentat o uriașă problemă pentru economia sovietică.


Continuarea e cutremuratoare!